Faust – un spectacol-ființă încă tânăr

În cel de-al doilea capitol al volumului „Iubire și neiubire de teatru”, George Banu dezvăluie una dintre controversele acestei forme de artă. Aflăm astfel că teatrul este, la unul dintre poli, acuzat de „prea uman” de către Gordon Craig, pe când la polul opus, „prea umanul” devine, în opinia lui Antonin Artaud, „rațiune de a fi a teatrului”. Există însă și un al treilea punct de vedere, aparținând lui Konstantin Stanislavski care situează teatrul undeva la mijlocul distanței dintre cele două păreri contradictorii. Având în vedere aceste dispute, putem considera că spectacolul „Faust” al Teatrului Radu Stanca Sibiu întrunește în sine atât vremelnicia cât și eternitatea „prea umanului”, valorificând complexitatea necesară a teatrului.

Generozitatea prin care se remarcă viziunea regizorului Silviu Purcărete reușete să transforme un poem dramatic aproape legendar într-un spectacol de amplă vibrație scenică. Astfel, iată-ne propulsați în mijlocul unei lumi în flăcări, fie acestea flăcările minții sau cele care se dezlănțuie în mâinile actorilor, conturată printr-o fluiditate reciprocă spectacol-public. Scena este învestită cu forța de a impresiona și tulbura, pătrunzând în fiecare por al spectatorului sub forma unei energii multidimensionale, aproape hipnotice. În același timp, spectacolul se oferă ca material de creație publicului deoarece simbolurile prezente deschid noi porți spre interpretări alternative, fiind veritabili stimuli intelectuali. Prin urmare, Faust umanizează și provoacă dincolo de limite, devenind astfel un spectacol-ființă cu o „biologie” și o „psihologie” propii.

Complexitatea uluitoare a spațiului este exploatată la maxim în așa fel încât decorul, prin numeroasele dimensiuni de semnificație funcționează asemeni unor organe vitale creației în continuă expansiune. Scenografia semnată de Helmut Sturmer conjugă toate aceste dimensiuni, înzestrându-le cu semnificații și largi deschideri. Așadar, în primă instanță, spațiul se divide în trei componente. Sala joacă rolul unui perimetru de tranziție spre conștiințe superioare, fiind adus la viață de două apariții – un personaj misterios deschide spectacolul, coborând din public pentru a prăbuși cortina albă și îngerii care, în final, coboară pentru a schimba destinul lui Faust. Scena propriu zisă adăpostește alte câteva spații cu semnificații profunde spre care ne vom îndrepta în curând atenția, iar cea de-a doua încăpere în care pătrundem odată ce o parte din butaforia fundalului se deschide este universul în care se va dezlănțui Noaptea Valpurgiei.

Scena propriu-zisă întruchipează sala de clasă și de studiu a doctorului Faust (Ilie Gheorghe). Ziarele mototolite, dispersate pe podeaua încăperii trimit la haosul pe care Faust îl ascunde în sine. Partea centrală a scenei este nucleul vieții doctorului: aici semnează pactul cu Diavoului , aici îi este vopsit chipul, aici se conturează relația lui cu Mefisto (Ofelia Popii) și tot aici îi va fi așezat sicriul. În jurul acestui nucleu se deschid alte patru dimensiuni. Un prim spațiu cu o astfel de funcție este partea dreaptă a scenei, guvernată de trei elemente importante: dulapul, biblioteca și mica fereastră. Dulapul dezvăluie adevărata înfățișare a câinelui negru, aceea de Diavol; deasupra dulapului stă așezat Mefisto atunci când vorbește cu Dumnezeu și din dulap se ivesc întruchipările a patru entități care îl vor îndruma pe Faust spre Moarte: Vina, Grija, Lipsa și Făr’ Parte. Dulapul, împreună cu „mica fereastră de supraveghere” a lui Mefisto sunt niște prime porți spre un univers la care Faust, deși tânjește, nu are acces. Îl vedem pe doctor meditând la propria sa condiție în fața bibliotecii, adresându-se unui craniu. Având în vedere faptul că paginile cărților constituie principala sursă de hrană a sufletului faustic, este de la sine înțeles de ce biblioteca îi dezvăluie singura cale de scăpare din propria neputință: moartea. La polul opus, partea stângă a scenei înglobează două posibile funcții: aceea de protecție și aceea de tranziție. Inițial Faust este protejat de ușa deasupra căreia tronează Semnul Sfânt – arma doctorului împotriva lui Mefisto, dar care va fi nimicită de flăcări odată cu peretele care i-a servit drept pânză. În apropiere, se găsesc împrăștiate obiecte de studiu aparținând lui Faust. Acestea sunt înzestrate cu puterea de a proteja: fac parte din ființa doctorului, semnifică dorința lui de a se depăși pe sine poate tocmai pentru a se proteja de sine. În aceeași parte se află o platformă mobilă care face legătura cu cea de-a doua încăpere – o lume necunoscută lui Faust – și pe care aș numi-o un „spațiu al orbirii”. Pe aici pătrund Margaretele în viața doctorului blestemat de Diavol să vadă în orice femeie o frumoasă Elenă, aici se află patul fetelor de care Faust s-a îndrăgostit orbește și aici se ivește Moartea care îi acoperă ochii pentru totdeauna. Altă necunoscută în ecuația vieții lui Faust este lumea care se zbate sub el și, implicit, sub scenă Printr-o trapă se ivesc la suprafață ființele pe care Faust nu le-a putut salva, obsesiile care îl macină și mocirla perisabilă a umanului de care Faust a încercat să se desprindă. În fundal sunt înșirate băncile învățăceilor ocupate de tineri îmbrăcați în alb absorbiți de ecranele unor laptopuri. Iată încă o dimensiune: aceea a virtualului. Cunoașterea devine virtuală, prin urmare, predispusă la ireal. Elevii doctorului se înfruptă așadar, prematur din iluzie. În spatele acestora se ridică niște ferestre impunătoare care domină întregul decor, completând atmosfera prin proiecțiile semnate de Andu Dumitrescu: cerul împânzit de nori este în continuă schimbare, flăcările ard amenințător iar soarele răsare și apune. Din spatele acestora, entități albe și curioase îl veghează pe Faust ca pe un șoarece prins în capcană. Deosebită este secvența în care păcălitul Mefisto rămâne în scenă, iar sufletul salvatului Faust îl părăsește, retrăgându-se în spatele ferestrelor împreună cu îngerii. Doctorul îl privește pe Diavol așa cum el însuși obișnuia să fie privit: rolurile s-au schimbat iar răul este prins în capcană.

Întregul spectacol este dominat de o senzualitate cu largă deschidere simbolică și bun gust, Noaptea Valupurgică însă este apogeul. Cel de-al treilea spațiu în care se desfășoară povestea tristului Doctor este o sală amplă cu pereții acoperiți de sinistre portrete ale unor oameni cu chipurile parcă arse. Odată ce am pătruns în această încăpere ne vom delecta cu o gamă vastă de spații de joc. În primul rând, publicul este poziționat de o parte și de alta a unei platforme mobile (aceeași care le-a adus pe Margarete), populată de ființe ale infernului, gata să-și ofere dezgustătoarele și fascinantele daruri dezorientatului Doctor. O schelă devine atât tronul unor draci cu un statut respectabil, cât și vărtej hipnotic împânzit de figuranții în alb ai iadului. Învățăceii nu lipsesc nici aici. Omul e mai avid de cunoaștere decât am crede: aceeași studenți sunt spălați pe creier de imaginile redundante ale chipului diavolesc apărute pe ecranele așezate pe bănci. La polul opus față de intrarea în sală se află un spațiu la fel de exploatat: artificii care par a spulbera noaptea se cațără pe perete, figuranții în alb se dezlănțuie într-un dans ritualic, un rinocer e purtat pe brațe. Tot acest festin al adâncurilor întunecate e dirijat de figura sumbră a personajului misterios care deschide spectacolul. O altă idee remarcabilă utilizată în spectacol este aceea de teatru în teatru: o scenă mică este așezată în colțul din partea dreaptă a scenei. Tragedia Margaretei însărcinate se desfășoară ca un teatru de păpuși. După ce, adusă pe platforma mobilă, tânăra naște un pepene, sufletul copilului se zbate pe scena mică cerându-și dreptatea. Până acum, spectacolul Faust a explorat spațiul de sub noi, din mintea noastră, din jurul nostru, din virtual și din real. Lista se încheie cu spațiul de deasupra noastră: infernul Nopții Valpurgice este presărat cu aceleași ființe albe și deosebit de expresive planând deasupra actorilor și spectatorilor.

Spectacolul de ecleraj realizat de același Helmut Sturmer, muzica originală aparținând lui Vasile Șirli, aranjamentul muzical semnat de Doru Apreotesei și costumele Liei Manțoc sunt țesutul epitelial care învelește această ființă scenică, asigurând coeziunea tuturor elementelor.

„Psihologia” spectacolului este conturată de jocul actorilor. Ilie Gheorghe (Faust) și Ofelia Popii (Mefisto) sunt cele două fețe ale monedei hipnotice care disecă cele mai adânci umbre. Faust-ul interpretat de Ilie Gheorghe pare a fi ultimul om rămas pe pământ, devorat constant de o acerbă singurătate și guvernat de o profunzime pe care actorul o revelă cu fiecare detaliu înmugurit în cutremurătoarele inflexiuni ale vocii, în gestica de o eleganță prăfuită și în veritabila expresie facială: oglinda tragediei sale. Ilie Gheorghe nu există, există doar Faust – un cărturar sfârșit de propria-i însetare care se predă în mâinile Diavolului, zvâcnind rareori a revoltă. Prestația Ofeliei Popii este uluitoare. Diavolul căruia îi dă viață este vibrant, rafinat, animalic, senzual, ironic, pervers și uman – un om cu sâni, sacou, falus și o elasticitate reptiliană a corpului care îl privește pe Faust până în cele mai umbroase colțuri ale minții. Mișcarea scenică și gestica Ofeliei Popii surprind cu o deosebită naturalețe cam ce-i trece Dracului prin cap când se întâlnește cu cea mai de preț pradă a sa. Vocea ei este dominatoare, obsedant de muzicală, firavă, răgușită și exploatează la maxim semnificația fiecărui cuvânt. Premiul „Harold Angel”, la Festivalul Internațional de la Edinburg, și Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal câștigate în urma interpretării lui Mefisto au confirmat un adevăr pe care, cel mai probabil, l-a simțit fiecare spectator. Cot la cot cu Ilie Gheorghe și Ofelia Popii, lucrează o echipă de peste 100 de actori care antrenează întreaga producție, dând dovadă de o admirabilă prezență de spirit, de coordonare, perspicacitate, reactivitate și simț artistic bine pus în valoare. Ei sunt materia care invadează mintea înfierbântată a doctorului, ființele umane, subumane și supraumane pe care Faust la simte mișunând de-a lungul osesiilor sale, și sângele care pune în mișcare organele de butaforie ale spectacolului. Ei sunt, prin urmare, cei care au reușit să devină unul.

Premiera acestui spectacol-ființă a avut loc în data de 19 Septembrie 2007, zi în care eu număram frunzele copacilor care pluteau lângă ferestrele sălii mele de clasă de la etajul doi. Pe atunci intram într-a doua: mă fascinau figurinele colorate și ciudate care țopăiau pe scena teatrului de păpuși și descopeream că Moș Crăciun nu există. Am crescut, iar între timp spectacolul Faust a traversat nenumărate săli pline, aplauze, festivaluri și spectatori impresionați.  Faust m-a așteptat. Sper ca astfel de spectacole (dacă nu chiar Faust) să-i aștepte și pe cei care acum intră în clasa a doua și visează cu ochii pe pereți.

ANDREEA MARIA LUPU