Insular

PERSONAJE

 NOA, ASISTENTA, VLAD, GABI, INGRID, AGRESORUL, M, LAURA, DAMIAN, MAMA, MIHAI, DENIS, SOȚIA, DIRIGINTA, TEA, GRUPUL și O VOCE

Și deodată totul s-a liniștit. M-am ridicat de pe bancă și am început să merg. Pas după pas după pas până când totul a dispărut subit. Eram gol pe dinăuntru. Și am continuat să merg prin ceață până am ajuns pe o insulă de corpuri neiubite și sleite. Se dizolvă precum praful de cărbune pe o coală de hârtie. Timpul, aerul și sunetul stagnează. Iar toate aceste corpuri mă așteaptă, neputincioase, izbindu-și pielea unul de altul fără să spună nimic. Se mișcă atât de încet încât îmi aud respirația. Nu știu cât am să zac aici. Totul se repetă și se repetă și se repetă.

 

O VOCE:

Domnișoara Iulia!

Domnișoara Iulia!

Domnișoara Iulia? …sunteți așteptată la cabinet.

NOA: Bună ziua!

ASISTENTA: Salut, Noa! Cu ce te ajut? Ce s-a întâmplat!

NOA: V-am adus o adeverință de la medicul de familie care trebuie semnată. O scutire penntru orele de sport.

ASISTENTA: I-auzi, dar ce ai pățit?

NOA: Nimic recent doar că s-a mai agravat!

ASISTENTA: Ce anume?

(Noa îi întinde hârtia)

Anorexie? Cum adică? De când ești tu anorexică?

NOA: De ceva timp.

ASISTENTA: Mi se pare că arăți bine.

NOA: Acum, da!

ASISTENTA: Acum?

NOA: Acum că am slăbit.

ASISTENTA: Când ai slăbit?

NOA: M-am apucat de o dietă acum doi ani.

ASISTENTA: Și ai ținut dietă pentru că nu-ți plăcea cum arăți?

NOA: Eram dublă față de ce vedeți acum.

ASISTENTA: Câte kilograme ai acum?

NOA: Nu mă mai cântăresc, fiind că anul trecut mă cântăream excesiv.

ASISTENTA: Și acum mai ții dietă?

NOA: Nu, pur și simplu mănânc puțin și rar, numai anumite lucruri. Dacă mănânc mai mult vărs tot.

ASISTENTA: Verși? Ți se face rău? Sărăcuța de tine, probabil pentru că ți s-a micșorat stomacul.

NOA: Nu mi se face rău. Îmi bag degetele pe gât.

ASISTENTA: Părinții tăi ce părere au?

NOA: Nu au.

ASISTENTA: Și nu au făcut nimic?

NOA: M-au internat cu forța de două ori și s-a agravat mai tare după ce am ieșit din spital. Și ascund mâncare de mine, mai puțin când vine cineva în vizită?

ASISTENTA: De ce o ascund?

NOA: Pentru că îmi pierd controlul. Mănânc tot ce văd și apoi vărs.

ASISTENTA: Asta-i vina ta. De ce nu-ți porționezi mâncarea? Rezolvări sunt, doar să vrei.

NOA: Nu așa funcționează o dereglare alimentară. Nu pot să dau porții normale, la intervale normale unui corp anormal.

ASISTENTA: Acesta este un moft.

NOA: Nu vă mint.

ASISTENTA: Copiii găsesc tot felult de povestioare ca să scape de puțin efort. Când trebuie să puneți osul la muncă găsiți o scuză.

NOA: Îmi place sportul.

ASISTENTA: Draga mea, repet, asta e o toană de adolescent. Ia pune tu mâna și mănâncă și să vezi ce energie o să ai la ora de sport.

IULIA: Vezi, e de acord cu mine. Mereu îți spun că nu există nicio problemă.

NOA: Dacă era o toană nu exista diagnosticul de anorexie.

ASISTENTA: Există diagnostice pentru tot felul de aiureli și nu te oprește nimeni să te crezi anorexică, doar să nu te aștepți să-ți ștampilez o adeverință pentru așa ceva. Dacă vrei pot să vorbesc eu cu părinții tăi și vedem cum rezolvăm.

NOA: Părinții mei…

ASISTENTA: Bun, atunci mănâncă normal și se vor rezolva toate probemele.

NOA: Nu așa se vor rezolva.

ASISTENTA: Atunci cum?

IULIA: Chiar așa, cum se vor rezolva problemele Noa?

NOA: Vă rog frumos mi se face rău la fiecare oră de sport. Nu vreau să fac absențe, ce ați vrea să-i spun profesoarei?

ASISTENTA: Ce mi-ai spus și mie. Vezi dacă ea te crede! Eu n-am de gând să-ți ștampilez adeverința pe baza unei povești. Acesta e cabinet medical nu olimpiadă la română.

NOA: Păcat că am câștigat mai multe concursuri decât numărul dumneavoastră de neuroni.

ASISTENTA: Cum îți permiți să-mi vorbești așa obraznico.

NOA: Dar cum ați reacționa în locul meu? Mă acuzați că mint, iar eu mă trezesc de fiecare dată întinsă pe banca din vestiare.

O VOCE: Din lac în puț. Înainte nu puteai să mergi la sport pentru că ți-era rușine să te dezbraci în vestiar.

NOA: Nu voiam să râdă de tine.

ASISTENTA: Nu râde nimeni de  tine. Oricine leșină dacă se înfometează. Crezi că o adeverință de va scuti de la pofta de viață?

NOA: Nu pot să mănânc. Mi-e frică să mă îngraș. Îmi măsor în continuu corpul cu palmele și mă văd la fel de grasă.

O VOCE: În rarele momente când te privești în oglindă.

 

ASISTENTA: Asta e cel mult o problemă oftalmologică. Se rezolvă cu o pereche de ochelari și un control la psiholog.

NOA: Nu am nimic de rezolvat la psiholog însă v-aș recomanda dumneavoastră unul.

ASISTENTA: Stai liniștită eu sunt normală la cap. Nu am vedenii și nici nu mă înfometez pentru ca să se uite băieții după mine.

NOA: Nici dacă ar vrea nu v-ar putea rata.

ASISTENTA: Crezi că trebuie să ne înfometăm toate.

NOA: Toată lumea își bătea joc. Lucrurile au degenerat. Nu e vina mea.

O VOCE, ASISTENTA: Dar a cui e?

ASISTENTA: A părinților tăi că nu au știut cum să te educe probabil.

O VOCE: Până la umră de ce insiști? Spui mereu că nu ai nicio problemă, că știi ce faci, acum te milogești de o asistentă care să certifice contrariul.

NOA: Nu e vorba de ștampilă mi se face scârbă când mă acuză cineva că mint.

ASISTENTA: Atunci ce mai cauți aici?

O VOCE: Dacă nu te-aș cunoaște, aș fi zis că ai venit aici doar ca să te întâlnești cu mine.

(se leagă cu cătușele de piciorul scaunului)

NOA: E vorba de ștampilă și nu mă mișc de aici până nu o primesc. Și pe tine te iau peste tot cu mine. Crezi că scap vreodată cu tine?

O VOCE: Doar pentru că eu ți-am mai rămas.

ASISTENTA: Cu cine vorbești? Ce tot aiurezi acolo?

NOA: Aștept ștampila.

ASISTENTA: Fata mea ți-am explicat de o mie de ori cum stă treaba. Dacă nu vrei să înțelegi o lăsăm pe mâna specialiștilor.

( asistenta ridică receptorul telefonului)

NOA: Ce lăsați pe mâna lor că doar ei m-au diagnosticat.

ASISTENTA: Te-au diagnosticat greșit. Tu ai altfel de dereglări.

NOA: Am una singură și e scrisă negru pe alb.

O VOCE: Și ca de obicei lupți mai mult pentru ea decât te lupți pentru mine.

NOA: Ești o ipocrită. Ți-am din totdeauna tot ce ți-ai dorit. Și acum eu plătesc prețul nu tu.

ASISTENTA: Ce tot vorbești acolo? Ce preț?

O VOCE: Nu mi-aș fi dorit asta dacă aș fi știut că ajungem aici.

NOA: Îmi provoci silă. Ai văzut de la început încotro se îndreaptă lucrurile și nu a contat atâta vreme cât scopul se îndeplinea.

O VOCE: Vroiam doar să mă iubești.

NOA: Vroiam doar să fiu iubită.

ASISTENTA: Dar nu e treaba mea să te iubesc.

NOA: Eu nu pot să te iubesc pricepe. ( Noa își leagă mâinile între ele cu cătușele) Am zis că te-am acceptat. Și? Te-am mințit. Nu te voi accepta niciodată. Dar ești lipită de mine și nu am ce să fac.

ASISTENTA: Tu îți bați joc de mine?

O VOCE: Eu nu am cum să-mi iubesc viitorul atâta timp cât încearcă să fugă de mine.

NOA: Nu sunt viitorul. Eu sunt prezentul și voi deveni la rândul meu trecut. Iar tu nu vei mai avea putere asupra mea.

O VOCE: Tu ești cea încătușată.

ASISTENTA: Ai nevoie de trimitere la psihiatru. Ia biletul acesta și dispari de aici.

NOA: Iar am rămas doar cu tine?

ASISTENTA: Ia-o și ieși.

 

O VOCE:

Și chiar dacă ai tăcea eu tot m-aș simți judecată.

Și chiar dacă te-aș părăsi tot cu tine aș rămâne.

Și chiar dacă rămâneam împreună nu s-ar fi schimbat nimic.

Și chiar dacă ți-am spus nimic nu s-a schimbat.

 

GABI: (în cor apoi dispare pe rând câte un solist până rămâne doar GABI)

Sunt în contra timp cu timpul,

Nu am fost niciodată tipul,

Care știe să pornească,

Și nu o am nici cu opritul,

Sunt un prototip atipic al,

Unei veri nereușite,

Îmi dezamorsez calamitățile verbale la solstițiu,

La echinox distrug ca noxa,

În ritm de preludiu,

Fuga o fac cu spatele,

Să mă împiedic fără dubiu,

Restul energiei solare,

O consum vremelnic,

Pe iubiri trăite prematur,

Ca într-un vis acronologic,

Suntem o eclipsă nesincronizată periodic,

Eu îți vorbesc lumină,

Și tu stai în întuneric,

Suntem un mit arhaic,

În fază de amintiri,

Anarhic derulate,

Ca un studiu de Chopin.

 

VLAD: (se trezește, încearcă să se miște și constată că e legat) Stai te rog, mă poți ajuta?

O VOCE: Ok! I-ai cerut ajutorul. Spune-i să plece.

VLAD: Sau …cum vrei tu.

GABI: Cu ce să te ajut? Ai încercat să te sinucizi și nu știi să folosești frânghia.

O VOCE: Ce ți-am spus? Aparanțele nu înșeală niciodată.

VLAD: Nu sunt un sinucigaș.

GABI: Exact asta ar spune și un sinucigaș. Îmi place tricoul tău. Am unul exact la fel.

O VOCE: Can you feel their hunting presence. Liar. Killer Demon.

VLAD: Da sunt cam obsedat. M-aș face gay pentru solistul lor, Serge.

GABI: Asta-i cam ciudat. Dar te înțeleg. Și eu am un crush pe el.

O VOCE: Someone’s blank stare demands warfare. Liar. Killer. Demon.

VLAD: Nu. Nu sunt ciudat. Nici aici nu ai dreptate.

GABI: Previzibil pentru un ciudat.

VLAD: Ești amuzantă.

GABI: Mulțumesc! Ești primul care mi-a spus asta.

O VOCE: Vezi? E sarcastică. Chiar crezi că nimeni nu i-a mai spus asta?

GABI: Mă așez lângă tine și ai să-mi povestești cum ai ajuns legat. După, poate am să te dezleg.

O VOCE: Nu-i spune adevărul, te va crede un fraier.

VLAD: Aseară m-am amețit și m-am încâlcit aici.

GABI: Noduș acesta e prea bine făcut. Am o presimțire că mă minți.

O VOCE: Ți-am spus să-i zici adevărul.

VLAD: Adevărul e că am băut un pic prea mult aseară. Și niște prieteni m-au legat și m-au lăsat aici.

GABI: Apreciez. Dar pentru că m-ai mințit va trebui să stai să te desenez. Așteaptă să-mi aduc caietul. Oricum nu ai altceva de făcut.

O VOCE: Vezi ce prost ești. Nici măcar nu ai reuști să o convingi să te dezlege și tu mai vrei să o și cucerești.

VLAD: Ce să fac? Am încercat. Tu mă încurci.

O VOCE: Eu încerc să te ajut. Urmează-mi instrucțiunile.

VLAD: Tu ești cel ce strică tot.

GABI: Uită-te la mine.

VLAD: Cât ai de gând să mă mai ții așa.

GABI: Doar până ce termin de desenat. Îmi plac ochii tăi.

O VOCE: Spunei că și ție îți plac ochii tăi și sânii și fundul.

VLAD: Și mie îmi plac ochii.

GABI: Îți plac ochii?

O VOCE: Ai făcut-o de oaie acum.

VLAD: Da! Ochii de toate felurile. Sunt foarte folositori. Poți să faci o mulțime de lucruri cu ei. Poți să vezi, să vorbești, să ceri? Sunt lucruri importante.

GABI: Ești amuzant. Tocmai ți-ai câștigat o salvare. Eu sunt Gabi! Scuze că nu m-am prezentat până acum. (și pune mâna pe piciorul lui Vlad.)

O VOCE: Sunt Vlad, Vlad, Vlad…

VLAD: Eu sunt Vladicovici.

GABI: Nu am mai auzit numele ăsta. Stai nemișcat. (îl dezleagă)

O VOCE: Nu! Așează-te lângă ea să-i arăți că-ți pasă.

GABI: Dacă stai așa aproape nu te pot desena. Du-te pe partea cealaltă.

O VOCE: Nu mai ai nicio șansă.

(pauză)

GABI: Vladivescu?

VLAD: Poți să-mi spui Vlad.

GABI: De când te-am dezlegat ești cam tăcut.

O VOCE: Vorbește! Nu mai sta ca o momâie! Lasă-mă pe mine!

(Vlad își aprinde o țigară)

GABI: Te rog nu sufla fumul spre mine. Le-am spus părinților că vin să văd împrejurimile și că o să desenez muntele. Iar dacă o să miros a fum nu o să fie de bine.

O VOCE: Stinge țigara de picior acum.

VLAD: Scuze-mă! (stinge țigara de talpa piciorului și urlă de durere)

GABI: Ce prost ești! Haide că am un plasture în ghiozdan. (Îi pune plasturele) Așa e mai bine.

VLAD: Ești haioasă.

O VOCE: Ia-o în brațe.

(Vlad o ia în brațe)

GABI: Asta a fost neașteptat. Lasă-mă să desenez. E aproape gata. Spune-mi ceva despre tine.

O VOCE: Rămâi misterios. Nu ai de spus nimic despre tine.

VLAD: Nu prea am nimic de spus despre mine.

GABI: Bine! Am să spun eu câteva lucruri despre mine.

O VOCE: Nu asculta! Spune-i să se oprească. Nu o lăsa să fie vulnerabilă pentru că după ai să o rănești. Exact așa cum faci cu toată lumea.

VLAD: Nu trebuie să faci asta.

GABI: Atunci după ce termin desenul am să plec.

O VOCE: Așa să faci!

VLAD: Dar eu vreau să mai vorbesc cu ea.

O VOCE: De ce? Să te apropii de ea ca după aceea să te pierzi? Dacă nu o ai nu o poți pierde.

VLAD: (adresându-se cu glas tare vocii pe care o aude) Da! Ai dreptate. Așa e cel mai bine!

(se panichează și o sărută.Gabi îl împinge.)

GABI: Poftim desenul. (pleacă)

O VOCE: Așa e cel mai bine. Așa nu o să fii rănit nici tu nici ea. Acum ia desenul acela și aruncă-l.

VLAD: Dar e o fată drăguță.

O VOCE: Uit-o!

VLAD: Dar…?

O VOCE: Am zis să o uiți!

 

O VOCE:

Obișnuiam să vreau să schimb lumea dar acum vreau să fac mai mult parte din ea.

Obișnuiam să vreau să schimb lumea dar apoi am uitat ce vroiam de la ea.

Obișnuiam să vreau să schimb lumea și am început să schimb atât de mult până nu am mai știut cine sunt.

 

TEA: Ridică-te în picioare. Mă ridic încet. Cum te numești? Tea, bâlbâindu-mă. Se aude un zgomot din spate plin de aroganță. De la ce școală vii? O privesc. De la Blaga. De ce ai venit la noi școală? Stau câteva secunde. Mă uit la ea. Mă bâlbâi. Nu știu. Mă așez. Se râde. Sunt o fată ciudată care nu poate articula cuvinte. M-am făcut de râs. Nu m-au acceptat. Am devenit acea persoană prezentă în fiecare școală pe care toată lumea o arată cu degetul. Niște cocalari împuțiți. Dar vreau să le spun tot. Vreau să vadă că nu mă tem. Acum eu vorbesc și voi mă ascultați. Încep. Scriu. Mult timp mi-a fost teamă să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat din clipa î n care m-am mutat la altă școală. Nu vreau asta. Am pierdut o legătură specială cu foștii mei colegi. Țin la ei. Mă simțeam iubită. Eram în centrul atenției. Îmi place asta. Nu înțeleg! Ce nu vă place la mine?

GRUPUL: Stai să…

TEA: Tăceți dracului din gură!

 

Stau în bancă și desenez. Un octopod uriaș cu zece brațe care iese dintr-un nor uriaș de fum și începe să scuipe foc. Se mărea. Distrugea tot în jurul lui. De fiecare dată când i se tăia capul, altul creștea la loc. Se hrănește cu sufletele voastre. Am să beau lacrimile voastre. Ochi roșii. Dinți ascuțiți. Limba tăiată în două.

 

GRUPUL: Nu vorbești cu noi?

TEA: Înfig vârful peniței în bancă. Din bancă iese sânge. Arunc culori în toate părțile. Animăluțe mici mânâncă degete. Se apropie umbre. Le cresc coarne. Mă ascultă.

GRUPUL: Și dacă-ți luăm desenul, tot nu ai să vorbești?

TEA: Dați-mi desenul acum!

GRUPUL: Uite că a prins curaj.

TEA: Lăsați-mă în pace!

Sar după desen, dar înainte de a-l lua aceștia îl fac ghemotoc și-l aruncă la gunoi.

GRUPUL: A dispărut!

 

Am luat pixul. Desenez cercuri. Coboară. Uraganul o ia din loc. Înghite toate umbrele

din jurul meu. Îl împing. Crește. Se multiplică. Atacă. Mă atacă și pe mine. Se izbește

puternic de pielea mea. După patru ani coșul e plin de ghemotoace.

O VOCE: Vreau să vezi la mine putere. Vreau să am încredere. Vreau să nu-mi mai

fie frică. Vreau să mă simt bine în pielea mea. Vreau să las o urmă. Vreau să mă pot

controla. Alienare. Izolare. Subestimare. Agonie. Neputință. Frustrare. Nesiguranță.

Anxietate.

***

Mă numesc M. Simplu. Nimic prea sofisticat. Acum am 21 de ani. Totul a început cu moartea tatălui meu. Eram clasa a 6a, 1 iunie. Tati a plecat cu motorul său. Prima lui dragoste, dar fără echipament. A stat 2 zile în coma indusă. Nu am plecat de lângă el. Nu puteam. Era prea șocant,ireal. Mama mă ura. Cică i-am distrus fericirea. Ea a făcut o  alegere dură. Acum mă detestă. Stau vulnerabilă la insultele ei: ne-ai distrus. Puteam fi fericiți,dar ai apărut tu; și cea mai nouă: din cauza ta a murit. Nu a găsit pe cine să dea vina așa că eu sunt condamnată. Rar era violentă fizic,dar cuvintele ei erau de ajuns să mă doboare. Partea cea mai rea era că nu aveam unde să mă ascund. Nu aveam un refugiu,nu aveam o persoană care să mă protejeze. Până la ea… Laura ( Laura vine și mă ia în brațe) Prietena mea cea mai bună. Mi-a fost alături și m-a acceptat așa cum sunt. M-a văzut în totalitate. Mă cunoștea până la perechea de pantofi pe care aveam s-o port în acea zi. O pereche de pantofi culoarea grena,de la tati. Era culoarea noastră preferată. A mea și a lui. De câte ori mă uit la ei, îmi amintesc de ziua mea, cu câteva luni în urmă. Mă uitam la pantofi și… îi simțeam parfumul, îi auzeam vocea strigându-mă, îi vedeam zâmbetul. Niciodată n-a țipat la mine. Când mă certa, mă facea să înțeleg acțiunile mele ți repercursiunile. După ce a murit Laura i-a ținut locul. Nu mă așteptam de la mama să facă asta. Cu atât mai puțin de la Laura. Ea a fost salvarea mea. Orice făceam eram cu ea, sau dacă alegeam ceva, mai întâi o ascultam pe ea. Ne-am certat de nenumărate ori. Ajunsese ca o soră mai mare. Câteodata îi ținea și locul mamei,care nu îmi era niciodată alături.

 

M: Am o problemă. Ai puțin timp? Niciodată nu mi-ai fost alături. Ai fost doar un rebut de mamă made in China.

MAMA: Crezi că doar tu ai suferit, egoisto?

M: Sunt chiar așa o povară?

MAMA: Când tu ai apărut, eu am încetat să mai exist. Erați doar voi.

M: Ți-am strigat că am nevoie de o familie! Aveam nevoie de amândoi. El a fost acolo pentru mine. Tu ai căutat în mine doar un plasture. Am nevoie de tine acum.

(tăcere)

M: Alo?! Alo?! Alo?!

 

După ce am avut această discuție, am sunat-o pe Laura, panicată, speriată și ușor isterică.

 

LAURA: Ești întreaga? Ești acasă?

M: Pot să vin la tine?

LAURA: Acum…?

M: Da… ai prefera să vin mâine la cabinet?

LAURA: Mâine la 11. Spune-i lui Damian că e urgent.

M: Damian?

LAURA: Da, noul stagiar. E vreo problemă dacă asistă? Își face stagiatura la mine.

M: OK! Pe mâine.

 

Cum am zis. Aceasta e prietena mea. Mereu acolo pentru mine ca să mă ajute.

Ea era singură. Până în ziua  în care m-am dus la ea la cabinet. Atunci l-am cunoscut

pe el, Damian. După acea primă ședință, Laura a sugerat ca el să îmi fie terapeut.

A ajuns iubitul meu. Făceam totul împreuna. Cu timpul nu am mai avut nevoie de

ședințe. El era tot ce aveam nevoie. Până într-o zi. Unde o fi? Am pierdut

numărătoarea apelurilor. De mesaje nu mai zic. Îl sun din nou. Nimic. Îi dau alt mesaj

cu locația unde mă aflu. Un bar într-o zonă mai retrasă. E al 7 lea Jack. Cred că voi

mai avea unul. Încerc din nou. VICTORIE!

 

DAMIAN: M, sunt afară. Vino,te rog.

M: (iese afară)  Ce s-a întâmplat?

DAMIAN: Trebuie să vorbim.

M: OK. Hai la tine.

DAMIAN: Nu e nevoie, te duc eu acasă. Hai!

M: Dar de ce nu la tine? E mai aproape.

DAMIAN: Te duc acasă. Fără discuție.

M: Cine e la tine? (apelează telefonul fix) Damian, spune-mi că nu e nimeni.

DAMIAN: Nu e nimeni! Nu te mai prosti!  Hai odată! (o ia de mână, dar și-o retrage)

M: Alo?

O VOCE: Alo? Cine ești?

M: Laura?

O VOCE: Da? Cine întreabă? (pauză) Alo! Alo! Alo!

 

Obișnuiam să vreau să schimb lumea dar apoi ai mei au divorțat.

Obișnuiam să vreau să mă plimb prin lume dar am început să mă plimb prin ea și m-am pierdut.

 

ȘEFUL: Salut! Tocmai a apărut ceva pentru poimâine, trebuie să prezentăm un concept pentru compania Titanium: cum să finanțeze recumpărarea a 10% din acțiunile lor și un estimativ despre cum va afecta această acțiune compania. Îmi pare rău, știu că e ziua ta și vrei să ieși cu soția, dar nu mă pot gândi la nimeni altcineva căruia să-i pot da această sarcină.

MIHAI: Alo? Ce faci, dragă? Da? Lucrez acum. Vești proaste, trebuie să prezint ceva pentru companie poimâine și nu mai putem merge la restaurant. Îmi pare rău, știu că ți-ai dorit mult, însă prezentarea e o sarcină extrem de importantă și nu aveam cum să o refuz. Compania se bazează pe mine. N-ai de ce să te superi, putem recupera. Hai, serios, nu te oftica așa. Ce alegi, o mașină nouă sau o cină romantică? Dă-le încolo de romantisme, nu ele ne duc până la mare. Am încheiat subiectul. Ce zici? Ce să cumpăr? Hai că îți fac hatârul ăsta. Click – click, click – click.

MIHAI: Deci trebuie să cumpăr vin, brânză de mucegai…

DENIS: Mihai, tu ești?

MIHAI: Denis! Salut.

DENIS: Nu pot să cred, nu te-am mai văzut de un secol! Ce mai faci?

MIHAI: Bine! Salam… Tot cu lucrul.

DENIS: De când cu promovarea, te prefaci că nu-ți mai cunoști prietenii. Se poate așa ceva?

MIHAI: Avocado… Hai că nu e chiar așa.

DENIS: Da-nu… Când a fost ultima oară când m-ai sunat? Cred că ultimul mesaj de la tine e cu urarea de Crăciun.

MIHAI: Ananas…

DENIS: Serios! Ai reușit să îți cumperi mașina?

MIHAI: O voi avea în garaj foarte curând.

DENIS: Când ne mai vedem și noi?

MIHAI: Acum lucrez la un nou proiect, deci sunt extrem de ocupat până în iunie. Dar după, am putea face o ieșire undeva, un grătar, ceva… Cașcaval…

 

DENIS: Sunt de acord. Dar totuși, nu ți se pare că muncești întruna? Asta faci toată ziua. Uită-te la tine, nici măcar nu ai răbdarea sau interesul de a purta o simplă conversație. Plus că, atunci când te întâlnești cu vreun prieten, job-ul tău e subiectul principal. E prea mult.
MIHAI: Brânză de mucegai…

DENIS: Ce e cu atitudinea asta? Mă auzi?

MIHAI: Ușor, glumesc și eu.
DENIS: Eu am terminat cumpărăturile. Mihai, sunt dezamăgit de tine. Te-ai schimbat foarte mult. Nu-mi recunosc vechiul prieten. Sper să iei aminte la ce ți-am zis. Te vei autodistruge dacă o vei ține tot așa.

MIHAI: Du-te dracu!.

OANA: Ai întârziat.

MIHAI: Nu tu mi-ai spus să fac cumpărături?

OANA: Aproape tot timpul întârzii când trebuie să facem ceva împreună.

MIHAI: Sunt obosit, putem avea altă dată conversația asta? În plus, mă doare capul. Cred că am luat vreo trei pastile azi.

OANA: Poftim cadoul.

MIHAI: De ce faci pe supărata? Crezi că o mașină se cumpără singură?

OANA: Iar te răstești la mine!

MIHAI: Am venit și eu să mănânc liniștit, ca tot omul, și tu iar mă bați la cap. Unde-i copilul?

OANA: Incredibil! Ai întrebat și tu de Andrei, trebuie să notez data în calendar. L-am lăsat la un coleg de grădiniță. Ieșim undeva?

MIHAI: Ți-am mai spus că sunt obosit. Ce avem de mâncare?

OANA: Ce vezi! Grăbește-te, ciorba e aproape rece deja.

MIHAI: Imediat. La 4 trebuie să mă întorc la birou. Click – click, click – click.

OANA: Cum a fost la lucru?

MIHAI: Click – click, click – click.

OANA: Mă auzi?

MIHAI: Da, da, a fost bine.

OANA: Ce tot faci acolo? Nu vii să mănânci? Apropo, Andrei merge în excursie sâmbătă dimineața. Eu n-am cum să-l duc la autocar, am un simpozion, deci te rog să îl duci tu.

MIHAI: Nu pot.

OANA: Ce vrei să spui? Cu ce ești ocupat la ora 8?

MIHAI: Training și apoi lucru. Doar știi că lucrez și în weekend.

OANA: Și cine o să-l ducă?

MIHAI: Click – click, click – click.

OANA: Fii atent la mine, nu e numai copilul meu. Nu poți să întârzii puțin? Nu durează mult să îl duci.

MIHAI: Nu.

OANA: Nici cele mai banale lucruri nu le poți face pentru copilul tău. Tu cu ce contribui la creșterea lui?

MIHAI: Ai dreptate. Laptele îl pun în frigider sau îl fierb?

OANA: Pune-l în frigider deocamdată.

MIHAI: E bună ciorba. Am adus facturile din poștă, îți las bani ca să le plătești.

OANA: N-ai vrea să mergem împreună să le plătim?

MIHAI: Ești plină de idei inspirate azi.

OANA: Cu ocazia asta, am putea și să ne plimbăm prin oraș.

MIHAI: Ți-am explicat că sunt extrem de ocupat pănă în iunie.

OANA: Ce planuri ne facem pentru concendiu?

MIHAI: Click – click, click – click.

OANA: Bine că ești calm și-ți mănânci tacticos ciorba. De când nu am ieșit și noi, să stam împreună, să vorbim, să ne certăm cu adevărat…

MIHAI: Diseară mergem la mama. Să-ți iei rochia pe care ți-a făcut-o cadou. Trebuie să plec, am treabă.

OANA: Bineînțeles.

MIHAI: Mâncarea e delicioasă, mama.

MAMA: Mă bucur că îți place. Am făcut tocănița special pentru Oana, știam că e preferata ei.

OANA: Sunteți foarte drăguță, dar nu cred că îmi mai place tocănița la fel de mult ca înainte.

MAMA: Am greșit ceva la rețetă? Mi se pare că mi-a ieșit ca întotdeauna.

OANA: Pentru mine şi-a pierdut cu desăvârşire farmecul, nu mai doresc să gust niciodată. Mi-a fost cu neputinţă să-i redau gustul de care m-am îndrăgostit, oricât de mult m-am străduit. Am încercat să o dreg cum am putut: am înlocuit ardeiul gras cu gogoşarul, i-am adăugat şi dovlecel, deşi nu există în reţeta iniţială şi, ce credeţi, ca să fie mai dulce, am schimbat ceapa cu prazul.

MIHAI: Fii serioasă, Oana, mama s-a stresat pentru noi, ți-a făcut felul tău preferat de mâncare și acum o faci să se simtă prost, după tot efortul depus.

OANA: Poate că n-a fost atentă la detalii.

MIHAI: Ce tot spui acolo?

OANA: A gătit în casa ei, cu ingredientele ei, și totuși asta nu a prevenit tocănița din a se strica.

MIHAI: Oana, mi se pare că nu mai vorbim de tocăniță.

OANA: Ai observat și că nu mai port verigheta de două săptămâni?

MIHAI: Poftim?

OANA: Doamnă, vă mulțumesc din suflet pentru masă, știu bine că v-ați străduit, se prea poate ca ceva din ceea ce ați pus în mâncare să fie stricat, iar asta să altereze întregul gust. În orice caz, m-am săturat de tocăniță și nu vreau să mai mănânc așa ceva. Am descoperit de ceva timp o rețetă de paste și cred că mi se potrivește mai bine. Acum, scuzați-mă, dar mă voi retrage într-un restaurant italienesc. O seară plăcută!

 

O VOCE:

Și chiar dacă ți-am spus nimic nu s-a schimbat.

Și chiar dacă nu-ți spuneam nimic nu s-ar fi schimbat nimic.

Și dacă rămâneam împreună nu s-ar fi schimbat nimic.

Și dacă te sărutam nu s-ar fi schimbat nimic.

 

AGRESOR : Ce-ți veni să-i spui profului de temă? N-aveai altceva mai bun de făcut?

INGRID : Nu, pentru că e datoria fiecărui elev să își facă temele și pentru că aveam întrebări din temă.

AGRESOR : Zise ea, tocilara.

INGRID : Abia aștept momentul când îmi veți fi subalterni. Să vedem atunci cine mai comentează.

AGRESOR: Cine mă, tu? Tu, șefa mea? Sunt alții care abandonează școala și ajung mai bine decât vei ajunge tu, ca Steve Jobs.

INGRID: Păcat că Steve Jobs a abandonat facultatea în al 2 lea semestru al primului an la caligrafie…

AGRESOR: Hai mai lasă-mă! Nu suport oamenii care se dau mari.

INGRID: Poate se dau mari pentru că au de ce, te-ai gândit?

AGRESOR: Păi da, pentru că în afară de învățat nu știi nimic altceva. Nu ai prieteni,nu socializezi, stai decât încuiată în cameră și înveți.

INGRID: Prefer să socializez puțin și cu oameni care știu când să folosească  „decât”.

AGRESOR: Hai du-te drecu!

O VOCE: *FURIE.* Ești nebună,fată? De ce i-ai dat burn-urile alea? D-aia n-ai prieteni!

INGRID: Nu am de gând să mă schimb pentru o persoană.

O VOCE: Și atunci eu ce sunt?

INGRID: Un mod prin care mai păstrez legătura cu oamenii.

O VOCE: *SAD EMOJI* Hai măi,fată,chiar așa?

INGRID: Chiar așa. De ce aș vrea să-mi pierd timpul prețios din viață discutând despre Gheorghiță și noua lui cucerire și toate celelalte tipuri de bârfe.

O VOCE: Dar,fată, uite ce fain e! *NEWS ALERT* Domnișoara Iacob a avut parte de primul ei sărut,nu-i incredibil?!

INGRID: Fascinant… Prefer să continui să citesc ”Telegrama cea Lungă”.

O VOCE: Ce-i aia? Sună a roman de dragoste sau ceva de genul.

INGRID: De fapt este un raport cu privire la politica Uniunii Sovietice. Prezintă analize ale politicii URSS și viziunea lui George Kennan asupra lumii. Pe scurt,document istoric.

O VOCE: Mda… Fii atenta!!! Irinuca e într-o relație cu Gigi!!! Le dau comment să le țină. OMG!!! (TĂCERE) Mor,fată! Anușca a dat share la post-ul profului de germană ăn care comenta despre importanța uniformei în școală și l-a făcut comunist în descriere!!! Nu creeeeeed! (TĂCERE) Vai bwaaiii… uite ce suferință e ăsta! Cocalarul și-a pus poză în cămașă roz. Îi comentez cu…

INGRID: De ce faci asta?

O VOCE: Ce să fac?

INGRID: Comentariile,aprecierile și tot ce înseamnă de fapt facebook-ul.

O VOCE: Ai uitat? Am început toate astea pentru tine. Să te integrezi,să poți comunica liber,să îți faci prieteni care să nu te judece pentru ceea ce ești la școală

INGRID: Aparent nu mai vreau asta.

O VOCE: Stai,ce?! Dar…

INGRID: Da,nu mai vreau asta. Asta e,m-am răzgândit.

O VOCE: Păi și eu ce voi face acum?

INGRID: Simplu, te schimbi sau te părăsesc.

O VOCE: *REACT FURIE* Nu mă poți lăsa pur si simplu!

INGRID: Ba te pot lăsa oricum. Eu te-am creat până la urmă.

O VOCE: Și eu nu am nimic de spus? Ah,bine… *STATUS NOU* Prietena mea cea mai bună e pe invers, *TAG* Deea Maria pe facebook.

INGRID: Ce dracu faci? Oprește-te

O VOCE: *SHARE* ”COLAJ MANELE NOI 2016” cu descrierea: ”pentru sufletele mele care se știe ei”.

INGRID: Eu tot te pot controla,să știi. Haide, setări, general…

O VOCE: Nu face asta!!! O să mă pierzi și pe mine și pe ei!

INGRID: Așa e,nu cred că vreau să pierd niște oameni cu idealuri mediocre. (TĂCERE) Neah,n-am nevoie de farisei care să-mi tulbure drumul spre o definire a mea ca o persoană completă și complexă. Cine mă iubește,mă iubește pentru cine sunt eu cu adevărat. Nu mă stăpâniți,eu vă pot da acordul să mă stăpâniți,dar n-o fac. Eu nu mai vreau asta. Dezactivare cont. Respirație. Click. Negru.

 

O VOCE:

Totul se repetă fără să se schimbe nimic. Fără niciun orizont. Nu mai simt nimic. Nu mai aud nimic.  Mă văd pe mine. Mă mișc cu încetinitorul pe solul de stâncă. Niciun gând, nicio amintire doar ceață. Totul începe să putrezească în jur. Stau lângă apă. Am încetat să mă mai mișc. Respir și știu  doar că sunt aici. Asta-i ceea ce am devenit. Asta. Asta. Asta. Asta.

Și dacă adorm acum nu s-ar schimba nimic.

Și dacă adorm acum nu s-ar schimba nimic.

Și dacă adorm acum nu s-ar schimba nimic.

Și dacă adorm acum nu s-ar schimba nimic.

Și dacă adorm acum nu s-ar schimba nimic.

Și dacă adorm acum nu s-ar schimba nimic.