Vrem dans, vrem umbre

Este un spectacol al memoriei, al măştilor învelite în iluzii de vară comunistă. În Vremea dragostei, vremea morţii Radu Alexandru Nica construieşte un univers cenuşiu. Este, poate, un miraj al elevilor cu zâmbete de oţel şi, în acelaşi timp, refuzul unui vis în care viaţa înseamnă zbor.

Proiecţiile de la începutul spectacolului ne introduc în colajul de amintiri alterate de regimul politic infectat de rutină şi de limitare a libertăţii de exprimare. Spectacolul este alcătuit din trei părţi, care marchează evoluţia celor şapte personaje.

Prima parte prezintă viaţa în forma ei ludică şi inconştient de banală. Cei şapte actori formează aici un singur corp, se metamorfozează într-o formă a Sinelui. Nu privim spectacolul ca o experienţă individuală, ci ca una colectivă. Vocea lor e o voce a întregului. Printre personaje mereu va exista, pe parcursul spectacolului, un povestitor, cel care va face posibilă curgerea experienţelor. Povestitorul, însă, reprezintă imaginea dictatorului care impune o existenţa anostă, într-o lume robotică, dominată de iluzia iubirii şi a vieţii. Actorii nu prind viaţă singuri. Acţiunile lor sunt permanent dictate, simulate.

Uniformitatea este sugerată prin vestimentaţie, dar şi prin limbajul corporal care îngustează posibilitatea existenţei unei forme diferite de exprimare. Mişcările lor nu se despart, se unesc într-o viaţă proprie.

Cea de-a doua parte prezintă, într-o formă aproape derutantă, reminiscenţe din vieţile adolescenţilor intoxicaţi de mecanica supunerii într-un sistem al aparenţelor. Actorii îşi însuşesc rolurile, schimbându-şi cu uşurinţă măştile, implicându-se în universul artificial şi rigid al personajelor. De altfel, aceste vieţi care parcă migrează de la un actor la altul, se coagulează într-o dramă comună.  Ralf (Bogdan Sărătean) şi Peter (Cătălin Pătru) îşi trăiesc viaţa monotonă alături de mama lor (Diana Fufezan), afectată de abandonarea soţului său (Horia Nicoară), care va fi înlocuit de unchiul Breuer (Florin Coşuleţ). Adriana (Ofelia Popii) este tipul romanticei pregătită să trăiască o poveste de iubire ideală. Profesoara (Florentina Ţilea) tânjeşte după inocenţa tinereţii pierdute. Felul în care sunt trataţi elevii de către profesoară înfăţişează spiritul lipsit de consistentă al celor meniţi să educe. Actul educării devine o formă de manipulare, în care este dezvoltată, mai degrabă, nimicnicia elevilor în faţa profesorului. Revolta lor este una interioară, neexprimată, doar că, fiind captivi în timpul amintirii, actul revoluţionar devine posibil. Actorii reuşesc să se transforme şi să-şi însuşească noi vieţi, pe care le conduc într-un dans autentic.

Decorul stimulează ritmul replicilor, conferindu-le un spaţiu propriu, o energie independentă. Uşa devine o cale de a transcende dintr-un timp în altul. Masa creează impresia unui schimb derutant de identităţi. Ca şi cum vieţile lor se omogenizează într-un cântec nou. Cu toate acestea, personajele încearcă să-şi reproiecteze lumea prin iubire. Proiecţiile, care apar pe parcursul spectacolului, au rolul de a crea o dimensiune onirică, dar şi parţial uzată de rutină.

A treia parte se desfăşoară asemenea unei confesiuni, impresie conferită de limbajul corporal. Eclerajul desemnează, în partea a treia, o tendinţă de claustrare. Spectacolul coregrafic are proprietatea de a remodela personajele, le materializează puternic, pentru a sugera felul în care este, de fapt, percepută iubirea. Inocenţa pierdută se amestecă cu universul profan al adulţilor. Mişcările lor devin aproape carnale, vocile povestitorilor se contopesc într-un dialog lipsit de lumină. Repetiţiile marchează căderea în rutină, iubirea devine doar o formă a recunoaşterii fizice.

Pendulul-oglindă, în care sunt înfăţişate chipurile personajelor, anunţă prezenţa fantomatică a timpului. Totodată, oglinda are rolul de a include publicul în drama efemerităţii existenţei umane. Patul, din secvenţa finală, devine o parte din dansul actorilor. Mişcarea lui marchează existenţa unui element obsesiv în timpul memoriei, ca o apariţie halucinantă. Mişcarea derutantă a patului şi a pendulului parcă hipnotizează, te introduce într-un univers psihic, interior.

Spectacolul se termină învăluit de colindul, care readuce, în penumbră, amintirea copilului de altă dată. Întunericul absoarbe chipul ultimul personaj, asemenea morţii, care descompune toată lumina vieţii în uitare.

OLGUȚA PAIU